Pășim pe visele copiilor noștri...așa a încheiat Sir Ken Robinson ce a avut să spună la o conferința Ted din 2010.
A primit aplauze, toți au fost emoționați, însă dincolo de impactul acestor cuvinte, i-am simțit îngrijorarea în glas.
Trăim într-o lume plină de paradox. Ne iubim enorm copiii și vrem să le oferim tot ce au nevoie să aibă o viață fericită și de succes. Și undeva ... pe drum...pierdem ceva. Simțim în adâncul sufletului că de multe ori eșuăm în ciuda bunelor noastre intenții.
Sistemul de educație este și el plin de oameni care fac ce au învățat că ar fi bine pentru copii, însă plini de frustrări și răniți de modul în care sunt priviți și recompensați, în ordinea aceasta, precum de nonsensul hârtiilor și activităților de fațadă pe care trebuie să le facă.
Între timp, cât adulții își pasează unul altuia responsabilitatea, că cineva, altcineva e vinovat, copiii sunt striviți sub reguli și cerințe care le ucid visele, încrederea în forțele proprii, starea naturală de fericire cu care au venit pe lume.
Cine e vinovat? Nimeni...chiar nimeni. Nimeni din lumea asta nu-și propune nefericirea unor copii, fie că sunt ai lor, fie că lucrează cu ei.
Doar că paradoxul este că scoatem din educația lor tocmai elementul de care ei au nevoie cel mai mult: iubirea. Și este ceea ce avem și noi nevoie.
Ce-am putea face? Nimic complicat... Să ne amintim în orice clipă să atașăm o emoție pozitivă, puțină iubire fiecărei acțiuni și fiecărui gest pentru copiii noștri. Și acea iubire se va revărsa și în viețile noastre. Și copiii noștri vor înflori sub ochii noștri. Și noi vom reîntineri.
Vă las, la sfârșitul articolului, cu Sir Ken Robinson și cu rugămintea sa: Sub picioarele noastre, copiii noștri își aștern visele. Să pășim cu grijă...și iubire...
Incep prin a preciza ca aceste opinii imi apartin mie precum si mai multor psihologi extraordinari care m-au indrumat si ma indruma prin cartile si blogurile lor: Paul McKenna, Jacques Salome, Pera Novacovici, Andreea Papp, Marius Simion, etc. E de ajuns sa le cautati numele pe Goagal si-i veti gasi negresit.
Regret anii pierduti in care as fi putut sa ma dezvolt personal, si nu am facut-o, lasand televizorul sa ma programeze ce sa fac sau ce sa vreau.
Si acum probabil asteptati tehnicile, adresele de scoli private unde sa va duceti copiii, nu? Sau ati decis deja? Sper ca nu!
Povestea vietii mele e una nu foarte obisnuita, dar nici cea mai neobisnuita, la 12 ani mi-am pierdut mama, modelul meu atat la nivel personal cat si profesional, si viata mea, a tatalui si a surorii mele a intrat in deriva. Tatal s-a recasatorit iar noi am ramas in grija bunicii dupa mama. Bunica, o femeie foarte hotarata de altfel, avea o mare calitate: nu-i pasa de note.
Ne-am mutat la Iasi, din Slanic-Moldova, un mic oras-statiune, iar acolo, prima mea nota a fost, la Colegiul National Emil Racovita, nota 1 la latina pentru ca am suflat. Nu stiam cum arata un 3, ce sa mai vorbim de 1. Am venit acasa plangand in hohote, spunandu-i bunicii ce s-a intamplat si....asteptand potopul. La care ea a raspuns..."Vai mama, am crezut c-ai patit ceva....!" Acea replica a fost baza succesului meu profesional!
Probabil deja nu sunteti de acord, dar acea replica mi-a dat curajul sa merg si a doua zi la scoala, si a treia, pana in clasa a 12-a.
Cand am dat la liceu, tot la aceeasi institutie am intrat la chimie-biologie, profilul viitorilor medici. Nimeni din familie nu-mi spusese ce sa aleg, asa ca m-am gandit sa fac o alegere "ïnteleapta". Dar, intrucat aveam o minte limpede si nepoluata de ambitiile personale ale familiei, am realizat in prima sapatamana ca nu aveam ce cauta in acea clasa, asa ca m-am mutat a doua saptamana la franceza-engleza, o clasa in care am inflorit.
Nu am fost prima din clasa, dar eram buna, aveam si ceva rezultate olimpice, si eram motivata. Stau si acum si ma gandesc ce ar fi putut insemna pentru mine sa fi avut pe cineva care sa ma "ajute". Scriu aceasta postare cu durere in suflet pentru ca vad zilnic zeci de cazuri de copii a caror vise sunt ucise cu blandete de parintii bine intentionati
Dar hai sa dam cartile pe fata! Ce inseamna succesul? A face ceva la care esti bun si sa fii platit pentru asta. Si singurul care-si poate descoperi vocatia este copilul insusi.
Poate fi limba engleza, bucataria, hair-styling...toate cu posibilitati de castig, dar atata timp cat nu cautam slujba 'nine to five'. Vad doua categorii de copii: copiii super "indrumati"care nu au curajul sa plece "in lume" si cei care nu intotdeauna exceleaza la scoala, dar care au libertatea de a alege. Aceia sunt care-mi scriu pe FB din tari exotice, unde fac mii de euro.
Cei programati pentru siguranta, raman pe-aici, si nu mai au curajul sa faca nimic inafara de slujba sigura.
Si acei oameni cu un potential extraordinar, raman legati de glie, de parinti si de viitoarele depresii pana vor gasi in suflet curajul de-a-si urma visul.
Daca nu vreti ca minunatii dumneavoastra copii sa fie in aceasta situatie, lasati-i sa viseze, si sa-si urmeze visul. Doar sprijiniti-i...in tacere!
Am experienta de 11 ani in lucrul cu poate cea mai minunata si plina de resurse categorie de oameni: adolescentii. In relatia cu ei m-am dezvoltat extraordinar, dar asta se intampla de vreo 5 ani incoace, de cand am invatat sa-i ascult.
Avem materii atat de incarcate, avem atatea activitati si concursuri de bifat, incat uitam cu desavarsire ca nevoile lor sunt mult mai complexe. Le datorez adolescentilor tot ce am mai bun in viata, vitalitatii pe care mi-au insuflat-o, valorilor si informatiilor pretioase (legate de tehnica, de cele mai bune optiuni de net sau minute pe mobil si foarte multe altele).
Cred ca un alt post chiar asta va avea ca tema, cate putem invata de la copiii nostri. Dar sa nu uit tema de azi: FRICA. M-am trezit azi dimineata manata de dorinta de-a va ajuta sa nu mai continuati un model comportamental sadit in noi de societate, model ce ne-a afectat si ne afecteaza viata si pe care, involuntar, il aplicam copiilor nostri: SADIREA FRICII.
1. FRICA SE INVATA ACASA
Din pacate, noi suntem primii care ne invatam copiii sa le fie frica. Noi suntem cei mai mari TERORISTI RELATIONALI, cei care ne asiguram ca-i facem pe "micii vinovati"sa se simta rau pentru prostioarele pe care le-au facut. "Sa-ti fie rusine!" "Ar trebui sa te simti rusinat, rau, etc..." Dar ce facem in cazul asta? Sadim emotiile negative!
Emotiile negative sunt cauza tuturor esecurilor din lumea asta. Starea de emotie negativa blocheaza, ne limiteaza, nu ne lasa sa avem acces la creativitatea ce ne ofera tot ce avem nevoie sa actionam. PEDEAPSA de orice fel, CRITICA, RESPINGEREA il fac pe copil sa se simta rau, dar si mai trist de atata, creierul lui va intelege ca actiunea a primit raspuns, iar el va repeta poate si involuntar comportamentul nedorit. Il punem pe copil sa-si ceara scuze mereu, sa se simta rau, dar nu intelegem ca-l pregatim in aceste momente pentru viitoarele sale nereusite.
Cand comunicam calm cu copilul, ii explicam ce simtim noi in legatura cu actiunile sale, el isi va folosi energia pozitiva izvorata din dragostea pentru noi (caci copiii nostri ne iubesc enorm) si nu va repeta comportamentul.
Imi amintesc ca baietelul meu luase obiceiul de-a ma lovi cand nu eram atenta la el. Ma irita tare comportamentul si-mi amintesc ca am ridicat tonul la el, lucru care l-a facut sa planga (i-am creat emotia negativa) si cu urmatoarea ocazie s-a comportat la fel. Actiunea lui a primit atentie, si pana la urma asta era scopul. Urmatoarea data i-am explicat zambind ca ma doare daca ma loveste (e important sa vorbim si la nivelul emotiilor, nu doar al cuvintelor) iar el a plecat. Dupa vreo trei minute a venit singur la mine si mi-a spus :"Iarta-ma mami!"
Vorbim aici de un copil de trei ani si jumatate care are deja in educatia valorile de comportament sadite deja, totul e sa aiba starea indeajuns de buna sa vina inapoi si sa se scuze, intrucat simte ca atitudinea parintelui este una neamenintatoare.
2. FRICA SE INVATA LA SCOALA
Aici probabil veti spune: Asa e! Scoala e vinovata! Dar cu ocazia unei lectii de conversatie pe tema "Sorry seems the hardest word!" copiii au afirmat ca cei mai mari teroristi relationali sunt parintii, si la o distanta foarte mare se situeaza profesorii.
Dar asta nu inseamna ca noi nu suntem teroristi. Desigur ca suntem! De fapt nu facem decat sa continuam modelele comportamentale cunoscute! Le dam note slabe, ii criticam (si in public), le stirbim increderea in fortele proprii. Ii facem intai sa se simta rau ca sa ne asiguram ca nu vor avea curajul sa ne infrunte. Avem grupuri mari de elevi..., si trebuie controlati! Total gresit!
De cand am abordarea de care va vorbesc in articolele mele nu am nici cea mai mica problema de comportament in cadrul clasei. Elevii sunt motivati, atenti si fericiti! Si asta pentru ca am grija sa-i fac sa se mute la emotiile pozitive, si folosesc mici trucuri, cum ar fi complimente, evaluari pozitive, iar ei raspund extraordinar.
Multi dintre noi suntem preocupati de studiul psihologiei si asta ajuta, dar nu va bazati pe mediul scolar sa va creasca increderea copiilor vostri. Se poate intampla sau nu. Copiii vostri tanjesc in primul rand dupa aprecierea voastra, scoala e pe al doilea loc, dar daca vor primi evaluari pozitive din partea parintilor, vor continua si la scoala.
Am vazut cu ochii mei cum cultivarea increderii in fortele proprii a schimbat elevi pe punctul de-a abandona scoala in elevi cu rezultate extraordinare. Incercati pe copiii dumneavoastra! Va garantez ca functioneaza.
Daca in loc de 4 a luat 5 la matematica, incurajati-i progresul. Maine va lua 6 sau 7...sau 10. Invatati-i sa vizualizeze succesul. Subconstientul lor va face restul, ii va motiva sa munceasca, sa gaseasca solutii, sa invete. Invatati-i sa vrea succesul pentru ei, nu pentru dumneavoastra, nu pentru note, nu pentru bunica....
3. FRICA SE INVATA IN SOCIETATE SI GRUPUL SOCIAL
Al treilea loc in care se invata frica e grupul social (anturajul, etc). Daca familia si scoala nu au facut tot ce era de facut in sadirea fricii, grupul social vine cu partea sa. Copiii care tanjesc dupa aprecierea parintilor, a profesorilor, si nu o au, isi transfera nevoia de apreciere asupra grupului social, care isi preia rolul de terorist.
Acum incep sa fumeze, sa se drogheze, sa bea alcool, sa injure...sa capete atentia de care nu s-au bucurat. Si atentie nu inseamna ore intregi cu care sa stam cu copilul. Nu e de niciun folos sa stam cu copiii si sa-i umilim, sa-i criticam, pedepsim, comparam cu altii si sa le cerem sa ne multumeasca, de multe ori am copii mai echilibrati din familii in care parintii sunt plecati in strainatate dar parinti care-i trateaza cu respect si incredere, decat in cele in care ambii parinti sunt acasa.
E vorba de faptul ca involuntar ne programam copiii sa devina ce le spunem noi ca sunt deja: lenesi, ratati, drogati, etc...Subconstientul lor inregistreaza si ii ghideaza sa devina exact ceea ce nu am vrea.
Dar cum sa reusim sa-i dezvatam de frica? Cum sa-i incurajam sa se joace cu viata, sa astepte cu nerabdare provocarile urmatoarei zi? Un bun exemplu e atitudinea noastra. Daca scapam noi de emotiile negative, ei ne vor copia. Iar cand scapam noi de aceste emotii, vom vedea ca le vom transmite mesaje mai valorizante. Veti gasi multe articole interesante pe aceasta tema pe acest blog http://www.nlpmania.ro/category/nlp-mania/controlul-emotiilor/
O tehnica simpla pe care o aplic la elevii mei pentru a-i face sa treaca de la starea de teama si frica la o atitudine relaxata si receptiva este sa le cer sa stea drepti si sa zambeasca. S-o aplicati si pe dumneavoastra, este o pozitie ce-i transmite creierului ca va simtiti bine si aveti incredere iar creierul se va comporta in consecinta.
Va spun, fara frica de a gresi, ca insuccesul are la baza frica, frica de a continua, de-a experimenta, de-a lua alt drum. Data viitoare cand il criticati pe copil sa aveti in vedere ca-i mai inchideti o usa din posibilitatile extraordinare pe care i le ofera viata, usa pe care nu va mai indrazni s-o incerce. Actiunile noastre sunt rezultatul direct al gandurilor si emotiilor noastre.
Astept intrebarile dumneavoastra, si nu uitati, copiii dumneavoastra sunt purtatori de comori nebanuite. Noi nu le stim valorile, dar apreciindu-i pozitiv ii ajutam sa le scoata la iveala.
