Muncesc...ca să nu mă mai doară toate rănile pe care mi le-am produs cu scuturile de apărare.
Muncesc...ca să nu mă mai doară cuvintele rostite, dar mai ales cele nerostite.
Muncesc...ca să nu mă mai doară iubirea pe care o țin închisă în mine de teama durerii că nu va fi împărtășită.
Muncesc...ca să nu mă mai doară fericirea pe care o țin închisă în subsolul castelului aflat sub stăpânirea minții mele și a întregii dureri pe care aceasta a învățat-o din lume.
Muncesc...ca să uit că am un suflet minunat care-și dorește să se manifeste în această existență.
Muncesc...ca să-mi opresc gândurile chinuitoare, vocile de neoprit care-mi spun de ce nu pot și nu am dreptul să fiu fericit și ca să-mi dovedesc că am valoare, că exist, că merit să exist.
Și totuși...dacă mă opresc...respir... inspir... expir... respir...înțeleg că există și altă cale.
Pot șopti cuvintele, pot dărui iubirea, fără să mă tem, pentru că dăruind o trăiesc chiar eu.
Pot vindeca mintea de toată durerea învățată, pot îmblânzi gândurile, pot exista ca ceea ce sunt, un suflet ce se bucură de această existență, și pot FI aici și acum.
Nu mai trebuie să muncesc ca să nu mă mai doară, durerea se stinge atunci când înțelegi că există doar ca să-ți amintească să te oprești și să lași făclia din tine să-ți lumineze drumul, să lași busola din tine să-ți arate direcția.
Și înțeleg adevăratul scop al existenței mele: să mă bucur de viață, să las fericirea din mine să se manifeste, să las puterea cu care am venit pe lume să mă întărească și să mă vindece, și să trăiesc câte o clipă pe rând, să fac câte un pas, să respir, să inspir, să expir...
Nu mai trebuie să înțeleg totul prin minte, mi-e de-ajuns ființa...iar mintea va înțelege și ea.
Am uitat să trăim. Credem că tiparele automate de gândire înseamnă viață.
Ne-am părăsit corpurile și lăsăm corpul să fie condus de minte ca un robot condus de un calculator.
Iar când se mai întâmplă ceva care să ne reamintească să trăim, ne umplem de frustrări.
S-a luat apa... Ce mă fac acum? mi-am spus în aceste zile.
Poate aceste mici accidente ne sunt date să ne amintim că suntem vii.
Să ne ajute să redevenim prezenți în viața noastră.
Să reînvățăm că în orice context ne-am afla, indiferent de cauză, soluțiile pentru viața noastră se află în interiorul nostru.
Putem folosi astfel de situații să reînvățăm să trăim, iar în acel moment, găsim soluții nu doar pentru noi, ci și pentru cei din jurul nostru.
Poate că pierdem prea mult timp căutând responsabilii pentru nemulțumirea noastră în exteriorul nostru, ca să ne protejăm de realizarea că nemulțumirea cea mai mare e legată de noi înșine.
E legată de faptul că am uitat să fim aici și acum, că am avut încredere prea mare în tiparele automate ale minții, am așteptat prea mult ca rezolvarea problemelor noaste să vină din exteriorul nostru, de la celălalt, și am uitat că în interiorul nostru se află o comoară de care devenim conștienți doar când respirăm adânc.
O zi plină de soluții să aveți! Și resurse...
.
A fi femeie în lumea noastră, în orice civilizație, vine la pachet cu o presiune enormă.
De-a lungul vieții ni se prezintă niște modele de super-femei, frumoase (întâi frumoase...da nu oricum, ci nemaivăzut de frumoase...așa, ca să nu se poată egala standardul), apoi deștepte (dar modeste, adică să nu se vadă cu ochiul liber că-s deștepte), GOSPODINE (aici să te ții câte implică...), sexy (ăsta-i un must mai nou), mame PERFECTE (la prima imperfecțiune, ai picat testul), ... și lista poate continua cu încă vreo 3 metri.
Nu cred că sunt singura care m-am simțit depășită de aceste standarde. Nu cred că sunt singura căreia i s-a atras atenția de-a lungul timpului că nu sunt mamă bună, sau gospodină, că nu fac față tuturor cerințelor.... Și unele dintre aceste observații chiar din partea celor dragi.
Am tras de mine de atâtea ori să mă conformez tuturor acestor cerințe pe care eu le-am luat de bune, cu care m-am autohipnotizat, mi-am irosit energia încercând să fiu cum trebuie, m-am urât și m-am blamat atunci când nu am reușit.
Și am aceeași bănuială...că nu sunt singura care trece prin așa ceva.
România e plină de femei care fie plâng, fie s-au împietrit, și de prea puține femei care-și permit să se bucure de experiența acestei existențe, pentru că simt că nu fac îndeajuns să merite să fie fericite.
Chiar și industria dezvoltării personale, această speranță care se întrezărea în ultima vreme pentru sufletele strivite de imposibilitatea de-a se ridica la nivelul standardelor societății, a început să creioneze portretul robot al femeii de succes, în care trebuie musai să ne potrivim, ca-n condurul Cenușăresei, ca să ne numim dezvoltate.
Ce-i de făcut, draga mea?
Nu am soluția perfectă, pentru că eu nu sunt perfectă, și am renunțat să mai încerc să fiu.
Am realizat că nu societatea e vinovată de nefericirea noastră, ci noi că luăm de bune toate standardele ei, că nu cei care ne cer să fim într-un anumit fel, ci noi că încercăm.
Și prin extrapolare, îndrăznesc să spun că suntem singurele responsabile pentru faptul că am uitat să ne bucurăm de viață, că ne preocupăm să facem tot ce-i necesar pentru a primi aprecierea celor din jur.
M-am oprit din toată această nebunie, am respirat adânc, m-am împăcat cu ideea că sunt nu imperfectă, ci unică și irepetabilă, prin urmare fără un sistem de referință, și am decis să mă bucur de viață.
Și nu înseamnă că am lăsat familia și m-am îmbarcat în prima croazieră (cu toate că e tentant), ci că acționez acum ascultându-mi ritmul interior și fără să mă mai bruschez.
Căci culmea este că femeile considerate puternice sunt cele mai critice cu ele însele.
Și chiar dacă pentru mentalul unora, această atitudine poate fi benefică, pentru majoritatea, presiunea și dialogul intern dur, duc în timp la boli (iar medicina vorbește din ce în ce mai mult despre cauzele preponderent emoționale ale acestora, ca de exemplu cancerul).
Da, mai sunt momente în viață, rare, în care e cazul să tragem de noi, însă dacă facem din asta regula, va avea de suferit tocmai calitatea vieții noastre, iar rezultatele muncii noastre nu vor putea compensa fericirea pierdută.
Îți doresc, prin urmare, o săptămână în care să te bucuri de activitățile tale, de rolurile tale, în ritmul tău, și fiecărei nemulțumiri din exterior să-i răspunzi cu un gând bun!
Acum doi ani, de ziua mea, am primit de la soțul meu o orhidee înflorită.
Am fost nemulțumită, în sinea mea, pentru că nu era tipul de orhidee pe care mă așteptam eu să-l primesc.
Am pus-o lângă celelalte orhidee și nu am mai băgat-o în seamă.
La puțin timp, i-au căzut toate florile.
-Și mai scrie pe etichetă că îi țin mult florile, am bombănit eu.
De atunci, am mai primit alte orhidee, de acelea care-mi plăceau mie, așa că orhideea fără flori a fost deportată pe balcon.
Am uitat s-o ud de multe ori. A stat toată vara sub asediul nemilos al razelor de soare. A supraviețuit însă...
A venit și iarna. Iar când a dat primul îngheț, mi-am amintit de ea, de orhideea uitată pe balcon.
-Las-o acolo, mi-a spus mintea. Oricum nu arată prea bine și nici nu face flori.
-Adu-o în casă, mi-a șoptit sufletul. N-o lăsa să înghețe...
Mi-am ascultat sufletul.
Am adus-o în casă și am privit-o. Mi-a părut rău că am tratat-o așa. Era, până la urmă un simbol al iubirii soțului meu pentru mine.
I-am cerut iertare.
Am dus-o, apoi, la fereastra de la dormitorul nostru, și de fiecare dată când o udam, îi ceream iertare.
De Crăciun, timidă, mi-a dăruit trei bobocei.
Mă întreb acum...oare noi, oamenii, nu suntem ca orhideele?
Să aveți o zi plină de iertare.
Da, e luni. Și e minunat! De ce? Iată 10 motive care te pot face să zâmbești, iar tu adaugă-le pe care le mai dorești, căci lista e deschisă:
1. Ai șansa să fii în viață!
Și e mare lucru! Ți-o spune cineva care în ultimii doi ani a fost cu un picior în groapă nu o dată, ci de două ori.
Iar când îți simți sfârșitul aproape îți dai seama ce prost ai fost să te plângi din diverse motive, că soluțiile erau mereu la îndemână și te rogi să scapi și-ți promiți că nu ai să te mai tânguiești din toate neroziile.
Eu chiar nu doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut eu, nu-i distractiv deloc, însă dacă-ți vine să te plângi că-i luni din nou, fă un scurt exercițiu de imaginație cum că ești pe punctul de a pleca din viața aceasta, și ai să vezi că nu mai gândești la fel.
2. Ai șansa să fii mai fericit!
Că perfect de fericit nu există. Nici perfect. Pentru că mai fericit înseamnă mai senin, mai stăpân pe viața ta, cu emoții mai bune, mai zâmbitor.
3. Ai șansa să acționezi mai mult în direcția a ce-ți dorești în viață!
Și nu trebuie să dărâmi munții azi, că tot e luni, ci să faci câte un pas. În ritmul tău. Pe muzica ta :)
4. Ai șansa să-ți asculți vocea interioară!
Nu mă refer aici la vocea aceea de-ți țipă în urechi cu toate înregistrările celor care ți-au țipat în urechi de-a lungul vieții, ci la vocea sufletului tău, la maestru tău interior așa cum scrie prietena mea Cristina Tomescu.
Noi avem în noi o înțelepciune extraordinară, care știe care sunt soluțiile la toate problemele noastre.
Vocea aceea mi-a spus, când am închis zgomotul minții, ce era în neregulă cu mine în 2012 când cei de la urgențe mă tratau pentru indigestie iar eu aveam hemoragie internă de la o sarcină extrauterină ruptă.
5. Ai șansa să-ți vorbești frumos!
Am mai vorbit despre asta în postarea de ieri. Ziua de luni nu ne displace pentru că se întâmplă ceva anume, ci pentru felul în care ne lăsăm vocea minții (cu toate îndemnurile pe care le-a cules de-a lungul vieții să ne vorbească urât sau repezit).
Dacă ne vom vorbi la fel de frumos pe cât ne vorbim în timpul liber (timp în care suntem poate și mai activi), din momentul în care ne trezim (putem să ne spunem: bună dimineața, te rog frumos să te trezești) până la orice alt lucru pe care îl avem de făcut, vom vedea că alt răspuns vom avea din partea neurologiei și corpului nostru.
Iar dacă îți vine să râzi la ideea de a-ți vorbi frumos, înseamnă că nu ai un dialog intern prea prietenos.
6. Ai șansa să te aranjezi!
Chiar dacă sunt fericită că sunt acasă cu fetița mea, îmi lipsește serviciul tocmai pentru că era o ocazie să mă îmbrac frumos, pentru mine în primul rând, și pentru cei din jur în al doilea, parcă într-un fel să sărbătoresc că sunt parte din comunitate.
Chiar și acasă fiind, îmi aleg hainele cu o seară înainte, și mă aranjez și mă îmbrac frumos, pentru mine și pentru Sofia.
7. Ai șansa să fii o variantă mai bună a ta!
Eu sunt dintre cei care cred că drumul e mai frumos decât destinația.
Și cred că dacă ne nășteam perfecți, nu prea mai avea sens existența asta.
Faptul că mai sunt lucruri pe care le putem îmbunătăți la noi e o șansă de a ne bucura de viață și de resursele noastre, de-a ne descoperi comoara din interior (care există în fiecare, vă jur!)
8. Ai șansa să contribui!
E nevoie de tine orice meserie ai. Toate meseriile sunt nobile iar adevăratul om de succes nu e cel care câștigă cel mai mult ci cel care crește calitatea vieții celor din jur.
Pentru mine om de succes este infirmierul care după prima operație m-a ajutat să mă ridic din pat și să merg la baie (da, un bărbat într-o meserie dominată de femei, femei care erau mai preocupate de cafeaua de la serviciu decât de oamenii care zăceau prin saloane după operații), oameni de succes sunt electricienii care au stat în frig timp de o oră și au reparat o avarie produsă de ninsorile abundente de ceva timp în urmă, om de succes e fata care mi-a pregătit pizza ieri la Mall în contextul unei aglomerații de nedescris și am putut s-o sărbătorim pe Sofia la împlinirea la 6 luni, om de succes e femeia care mă ajută la curățenie și care într-o zi îmi face casa mai curată decât aș putea s-o fac eu într-o săptămână.
E o șansă pentru tine azi să fii un adevărat om de succes.
9. Ai șansa să fii recunoscător!
De ce? Pentru că este practica cea mai eficientă pentru a avea parte de abundență.
Am verificat-o și mi-au crescut veniturile în primele luni cu 20%.
Însă beneficiile cele mai mari au fost date de starea de bine, scăderea cheltuielilor (nu mai eram nemulțumită, deci nu mai aveam nevoie să-mi cumpăr lucruri să mă simt mai bine), am slăbit (nu mai mâncam compulsiv, că deh, nu mai eram nemulțumită...) și multe altele.
Voi scrie mai multe despre puterea recunoștinței într-o postare dedicată abundenței.
10. Ai șansa să ierți!
De ce? Pentru că este cel mai puternic medicament pentru rănile trupești și sufletești.
Oamenii te tratează așa cum se tratează pe ei înșiși. Cu atât mai mult cu cât îți sunt mai apropiați.
Dacă șeful sau partenerul țipă la tine, o fac pentru că vocea lor mentală țipă la ei în primul rând.
În loc să simți revoltă, să răspunzi cu aceeași monedă, poți să simți compasiune. Și iartă-i...că nu știu ce fac. Pentru ei asta este normalitatea.
Poți să le vorbești frumos și să-ți vezi de treaba ta. Nu te apuca, însă, să le spui ce am scris aici. S-ar putea să-i iriți mai tare. Poți, dacă vrei, să dai share articolului și să citească chiar ei.
Oricum, în timp, lipsa de răspuns la nivel de energie negativă din partea ta va dezamorsa tensiunea.
Fie își vor găsi alte persoane pe care să le trateze așa, fie se vor calma, fie nu-ți va mai păsa ție.
Iertarea e importantă pentru că te ferește să copiezi asemenea atitudini care te vor afecta în primul rând pe tine.
Mă opresc aici, cu toate că aș putea să scriu o carte pe tema aceasta, și-ți doresc o săptămână plină de căldură, împliniri și zâmbete interioare.
Că dacă vor fi în interior, le vei simți și în exterior.
Astăzi o postare scurtă despre o atitudine care îți va schimba complet viața, relațiile, starea și cum vei fi tratat de ceilalți. Este ce am învățat de la Paul McKenna și de care mi-am amintit atunci când i-am recitit o carte: Tratează-te așa cum vrei să te trateze ceilalți.
Dar mă tratez bine, poate vei sări să-mi spui. Îmi cumpăr haine frumoase, merg în vacanțe... Și totuși, dacă suntem atenți la tonul vocii interioare, vom vedea că de prea multe ori suntem repeziți și duri cu noi înșine.
Până acum tot am auzit să-i tratăm pe ceilalți așa cum vrem să fim tratați sau chiar cum ne tratăm.
Și apoi vedem că suntem cel mai duri cu cei dragi, pentru că nu ne permitem cu străinii. Pentru că pe cei dragi, inconștient, îi tratăm așa cum ne tratăm pe noi. Și le cerem la fel de multe cât ne cerem nouă. Și suntem la fel de nemulțumiți de ei pe cât suntem de noi.
Cred cu tărie că suntem o națiune cu oameni foarte duri cu noi înșine. Iar schimbarea realității noastre pornește din interiorul nostru. Cred că oamenii vor fi mai buni cu cei din jurul lor în momentul în care vor învăța să fie buni cu ei înșiși.
Așa că-ți propun începând de acum un mic experiment pentru săptămâna viitoare (și nu numai): vorbește-ți și tratează-te așa cum ți-ai dori să te trateze ceilalți.
Nu uita să-ți spui te rog, mulțumesc și bravo/felicitări atunci când te-ai aștepta să-ți spună altcineva și să-ți transmiți căldură sufletească.
Te rog să-mi spui, pe Facebook sau prin formularul de la contact, dacă ai observat vreo schimbare.
Te îmbrățișez cu mare drag!
E parte din noi iubirea. Oricât de mult ne-am proteja, ne-am apăra, ne-am ascunde, ea se va manifesta în viața noastră.
Da, iubirea ne face vulnerabili, ne expune sufletele, însă e ceea ce suntem în esență. Nu ne putem dezice de ea.
Iubirea din noi se revarsă asupra lumii în care trăim, asupra oamenilor din viața noastră, asupra acțiunilor noastre, asupra lucrurilor noastre.
Prin iubire, noi deformăm realitatea și o construim după chipul și asemănarea sufletului nostru: perfectă, caldă, luminoasă.
Însă în lipsa ei, aceiași oameni, aceleași proiecte, aceleași lucruri își schimbă înfățișarea. Se întunecă, se urâțesc, se răcesc. Și începem să ne apărăm.
Și suntem dezamăgiți atunci când înțelegem că oamenii, lucrurile, acțiunile nu sunt așa cum ne-am hipnotizat noi că sunt.
Singura realitate însă este că noi suntem în esență iubire. Restul sunt tipare, acțiuni reflexe, acțiuni de apărare. Că într-adevăr, sufletul umblă desculț și culege toți ciulinii așa cum spune Liiceanu. Și simțim nevoia să-l apărăm. Dar sufletul nu are nevoie de atâta apărare.
Ne-am construit fortărețe și ne mirăm că nu mai simțim iubirea. Ne ofilim căci trăim o viață lipsită însăși de esența ei. Pentru că ne apărăm...
Am învățat să-mi dezactivez scuturile de apărare și să las iubirea să se manifeste.
Mă mai hipnotizez și eu și îi încarc pe cei dragi de calități pe care am vrut eu să le aibă.
Am încercat și eu să-i luminez pe cei de lângă mine băgându-le făclia în ochi.
Dar asta nu mai e iubire. E forțare, e control, e manipulare. Și nu-i aparțin sufletului, ci minții.
Am învățat, prin urmare, că nu mai am nevoie să-mi apăr constructele minții despre oamenii ideali care merită iubiți.
Ci adevărata iubire e să accepți omul de lângă tine așa cum este: cu frumusețea lui, cu fricile lui, cu demonii lui.
Și să-l lași să ia din iubirea ta lumină atât cât are nevoie, cât dorește, în ritmul lui.
Și încet-încet, iubirea se va manifesta și din sufletul lui.
