E parte din noi iubirea. Oricât de mult ne-am proteja, ne-am apăra, ne-am ascunde, ea se va manifesta în viața noastră.
Da, iubirea ne face vulnerabili, ne expune sufletele, însă e ceea ce suntem în esență. Nu ne putem dezice de ea.
Iubirea din noi se revarsă asupra lumii în care trăim, asupra oamenilor din viața noastră, asupra acțiunilor noastre, asupra lucrurilor noastre.
Prin iubire, noi deformăm realitatea și o construim după chipul și asemănarea sufletului nostru: perfectă, caldă, luminoasă.
Însă în lipsa ei, aceiași oameni, aceleași proiecte, aceleași lucruri își schimbă înfățișarea. Se întunecă, se urâțesc, se răcesc. Și începem să ne apărăm.
Și suntem dezamăgiți atunci când înțelegem că oamenii, lucrurile, acțiunile nu sunt așa cum ne-am hipnotizat noi că sunt.
Singura realitate însă este că noi suntem în esență iubire. Restul sunt tipare, acțiuni reflexe, acțiuni de apărare. Că într-adevăr, sufletul umblă desculț și culege toți ciulinii așa cum spune Liiceanu. Și simțim nevoia să-l apărăm. Dar sufletul nu are nevoie de atâta apărare.
Ne-am construit fortărețe și ne mirăm că nu mai simțim iubirea. Ne ofilim căci trăim o viață lipsită însăși de esența ei. Pentru că ne apărăm...
Am învățat să-mi dezactivez scuturile de apărare și să las iubirea să se manifeste.
Mă mai hipnotizez și eu și îi încarc pe cei dragi de calități pe care am vrut eu să le aibă.
Am încercat și eu să-i luminez pe cei de lângă mine băgându-le făclia în ochi.
Dar asta nu mai e iubire. E forțare, e control, e manipulare. Și nu-i aparțin sufletului, ci minții.
Am învățat, prin urmare, că nu mai am nevoie să-mi apăr constructele minții despre oamenii ideali care merită iubiți.
Ci adevărata iubire e să accepți omul de lângă tine așa cum este: cu frumusețea lui, cu fricile lui, cu demonii lui.
Și să-l lași să ia din iubirea ta lumină atât cât are nevoie, cât dorește, în ritmul lui.
Și încet-încet, iubirea se va manifesta și din sufletul lui.
No comments:
Post a Comment
Astept parerea ta: