E parte din noi iubirea. Oricât de mult ne-am proteja, ne-am apăra, ne-am ascunde, ea se va manifesta în viața noastră.
Da, iubirea ne face vulnerabili, ne expune sufletele, însă e ceea ce suntem în esență. Nu ne putem dezice de ea.
Iubirea din noi se revarsă asupra lumii în care trăim, asupra oamenilor din viața noastră, asupra acțiunilor noastre, asupra lucrurilor noastre.
Prin iubire, noi deformăm realitatea și o construim după chipul și asemănarea sufletului nostru: perfectă, caldă, luminoasă.
Însă în lipsa ei, aceiași oameni, aceleași proiecte, aceleași lucruri își schimbă înfățișarea. Se întunecă, se urâțesc, se răcesc. Și începem să ne apărăm.
Și suntem dezamăgiți atunci când înțelegem că oamenii, lucrurile, acțiunile nu sunt așa cum ne-am hipnotizat noi că sunt.
Singura realitate însă este că noi suntem în esență iubire. Restul sunt tipare, acțiuni reflexe, acțiuni de apărare. Că într-adevăr, sufletul umblă desculț și culege toți ciulinii așa cum spune Liiceanu. Și simțim nevoia să-l apărăm. Dar sufletul nu are nevoie de atâta apărare.
Ne-am construit fortărețe și ne mirăm că nu mai simțim iubirea. Ne ofilim căci trăim o viață lipsită însăși de esența ei. Pentru că ne apărăm...
Am învățat să-mi dezactivez scuturile de apărare și să las iubirea să se manifeste.
Mă mai hipnotizez și eu și îi încarc pe cei dragi de calități pe care am vrut eu să le aibă.
Am încercat și eu să-i luminez pe cei de lângă mine băgându-le făclia în ochi.
Dar asta nu mai e iubire. E forțare, e control, e manipulare. Și nu-i aparțin sufletului, ci minții.
Am învățat, prin urmare, că nu mai am nevoie să-mi apăr constructele minții despre oamenii ideali care merită iubiți.
Ci adevărata iubire e să accepți omul de lângă tine așa cum este: cu frumusețea lui, cu fricile lui, cu demonii lui.
Și să-l lași să ia din iubirea ta lumină atât cât are nevoie, cât dorește, în ritmul lui.
Și încet-încet, iubirea se va manifesta și din sufletul lui.
In scurta mea plimbare prin Ferrara, acum cateva zile, am fost oprita de un tanar de culoare care avea un teanc de carti in mana si care m-a intrebat daca nu doresc sa cumpar una dintre ele, aratandu-mi cartea din imagine: Calatoria sperantei, din Senegal in Italia in cautarea norocului.
Eu citeam deja o carte in italiana, si anume Adulter al lui Coelho, insa am lasat-o deoparte si am inceput s-o citesc pe aceasta.
Autorul se numeste Bay Mademba, s-a nascut in Senegal intr-o familie foarte saraca, si a plecat si el, ca multi altii in cautarea unei vieti mai bune in Europa.
Cartea aceasta m-a purtat si pe mine in acele ambarcatiuni ale mortii, in acele calatorii disperate care culmea, sunt numite, ale SPERANTEI, prin inchisori, prin tabere de refugiati, si mai important, mi-a inlesnit accesul in sufletul unui OM care, chiar daca a trecut prin incercari extreme, prin ura si rasism, a reusit sa-si pastreze umanitatea si bunatatea pe care mama sa, precum si invataturile sfantului venerat la el in sat i le-au insuflat.
El a invatat ca toti suntem frati si surori, indiferent de rasa si religie, si a ales sa-i raspunda rasismului si incercarilor vietii prin scris si acceptare.
Este o carte de o sensibilitate aparte, o carte ce-ti schimba starea de constiinta, o carte care nu condamna ci te face doar sa constientizezi ca dincolo de etichete, de generalizari, suntem toti oameni, extrem de asemanatori, si tine de noi si de nivelul nostru de dezvoltare cum alegem sa-i raspundem mediului, precum si ce alegem sa facem pentru a-l schimba.
Bay a ales sa scrie o carte care te atinge si-ti aminteste sa fii OM chiar daca cei din jurul tau mai uita.
Aceasta carte a aparut intr-un moment in care o cautam, si m-a facut sa-l las pe Coelho deoparte. Este usor de citit, chiar daca este scrisa in italiana, si vi-o pun la dispozitie daca doriti. Cred ca o puteti comanda si de pe net.
Ma bucur ca aceasta carte a venit la mine si am invatat de la Bay Mademba ca viata este de fapt o calatorie, iar indiferent cat de grele sunt conditiile, ea trebuie sa fie o calatorie plina de SPERANTA si UMANITATE.
"Oscilam intre doua nevoi vitale care nu pot coabita durabil. Nevoia de aprobare si nevoia de afirmare. Daca indraznesc sa am libertatea de a ma afirma, trebuie sa-mi asum riscul de a nu fi aprobat." Jacques Salome
J. Salome a trasat granitele multora dintre dramele noastre. Ne dorim sa ne aducem contributia si ne dorim ca aceasta contributie sa fie acceptata si apreciata. Iar respingerea acesteia otraveste suflete, demotiveaza, intristeaza.
Ca vorbim despre piramida lui Maslow sau de orice alta clasificare doriti, satisfacerea acestor nevoi este o conditie esentiala a fericirii, tema principala a acestui blog. Pentru ca a fi fericit este cea mai importanta conditie pentru o existenta valoroasa.
Multi ne-am dori ca toata lumea sa ne placa. Ceea ce este, in practica, imposibil. Nu pentru ca nu am merita sa fim placuti de toata lumea, ci pentru simplul motiv ca oamenii nu prea se plac pe ei insisi. Iar ce se reflecta in exterior are radacina in interiorul nostru.
Mai nou, am invatat sa-i iubesc pe oameni cu tot cu defectele lor, cu fricile lor, cu egourile lor, cu fortaretele lor. Nu, nu sa-i accept, daca-i accept nu e de-ajuns. Iubirea protejeaza pe cand acceptarea se sfarama la prima dezamagire. Iubirea e o forta puternica, pe cand acceptarea e o foita de staniol care mascheaza respingerea.
Mai important, am invatat sa ma iubesc pe mine chiar daca nu toti oamenii ma iubesc, sa ma apreciez, chiar daca nu toti ma apreciaza.
Si-n viata caut acum contextul in care ma pot afirma si-n care este nevoie de ce am eu de oferit.
Va doresc o zi plina de incredere in fortele proprii, o zi in care sa straluciti pentru voi si pentru cei care au nevoie de voi. Si e OK daca mai sunt unii care nu va plac. Probabil ca nu se plac nici pe ei insisi prea mult...
