Muncesc...ca să nu mă mai doară cuvintele rostite, dar mai ales cele nerostite.
Muncesc...ca să nu mă mai doară iubirea pe care o țin închisă în mine de teama durerii că nu va fi împărtășită.
Muncesc...ca să nu mă mai doară fericirea pe care o țin închisă în subsolul castelului aflat sub stăpânirea minții mele și a întregii dureri pe care aceasta a învățat-o din lume.
Muncesc...ca să uit că am un suflet minunat care-și dorește să se manifeste în această existență.
Muncesc...ca să-mi opresc gândurile chinuitoare, vocile de neoprit care-mi spun de ce nu pot și nu am dreptul să fiu fericit și ca să-mi dovedesc că am valoare, că exist, că merit să exist.
Și totuși...dacă mă opresc...respir... inspir... expir... respir...înțeleg că există și altă cale.
Pot șopti cuvintele, pot dărui iubirea, fără să mă tem, pentru că dăruind o trăiesc chiar eu.
Pot vindeca mintea de toată durerea învățată, pot îmblânzi gândurile, pot exista ca ceea ce sunt, un suflet ce se bucură de această existență, și pot FI aici și acum.
Nu mai trebuie să muncesc ca să nu mă mai doară, durerea se stinge atunci când înțelegi că există doar ca să-ți amintească să te oprești și să lași făclia din tine să-ți lumineze drumul, să lași busola din tine să-ți arate direcția.
Și înțeleg adevăratul scop al existenței mele: să mă bucur de viață, să las fericirea din mine să se manifeste, să las puterea cu care am venit pe lume să mă întărească și să mă vindece, și să trăiesc câte o clipă pe rând, să fac câte un pas, să respir, să inspir, să expir...
Nu mai trebuie să înțeleg totul prin minte, mi-e de-ajuns ființa...iar mintea va înțelege și ea.
No comments:
Post a Comment
Astept parerea ta: