Am fost nemulțumită, în sinea mea, pentru că nu era tipul de orhidee pe care mă așteptam eu să-l primesc.
Am pus-o lângă celelalte orhidee și nu am mai băgat-o în seamă.
La puțin timp, i-au căzut toate florile.
-Și mai scrie pe etichetă că îi țin mult florile, am bombănit eu.
De atunci, am mai primit alte orhidee, de acelea care-mi plăceau mie, așa că orhideea fără flori a fost deportată pe balcon.
Am uitat s-o ud de multe ori. A stat toată vara sub asediul nemilos al razelor de soare. A supraviețuit însă...
A venit și iarna. Iar când a dat primul îngheț, mi-am amintit de ea, de orhideea uitată pe balcon.
-Las-o acolo, mi-a spus mintea. Oricum nu arată prea bine și nici nu face flori.
-Adu-o în casă, mi-a șoptit sufletul. N-o lăsa să înghețe...
Mi-am ascultat sufletul.
Am adus-o în casă și am privit-o. Mi-a părut rău că am tratat-o așa. Era, până la urmă un simbol al iubirii soțului meu pentru mine.
I-am cerut iertare.
Am dus-o, apoi, la fereastra de la dormitorul nostru, și de fiecare dată când o udam, îi ceream iertare.
De Crăciun, timidă, mi-a dăruit trei bobocei.
Mă întreb acum...oare noi, oamenii, nu suntem ca orhideele?
Să aveți o zi plină de iertare.
No comments:
Post a Comment
Astept parerea ta: