NU MURI CU MUZICA INCA IN TINE

In ultima saptamana am urmarit doua filme care mi-au dat de gandit. Am revazut Schimbarea a lui Wayne Dyer iar aseara am fost la filmul Interstellar. 

Ambele mi-au reamintit ca in ciuda faptului ca suntem atat de minusculi in acest Univers, suntem copiii Lui si purtam in noi cate o picatura din maretia Lui. Iar aici fiecare dintre noi putem folosi numele care ne convine noua. 

Iar această picătură divină este menită să se manifeste prin talentul și vocația noastră. 

Dar câți dintre noi ne permitem asta? 

Pentru că dincolo de cuvinte stau adevărurile despre ce facem cu adevărat. Nu ne permitem, nu ne lăsăm să ne găsim drumul, să manifestăm ce purtăm înăuntru și nu că nu avem sau nu putem găsi resursele. 

De ce facem asta? Pentru că suntem conduși de minte, nu de suflet. Iar mintea vrea siguranță, vrea lucrurile neschimbate, vrea garanții...

Dar singura garanție e că vom muri. Cel puțin din forma aceasta. Am primit această garanție de două ori în viața mea, când am privit Moartea în ochi. Iar în acele momente, toate construcțiile minții se prăbușesc la pământ. 

Înțelegi că o îmbrățișare e mai reală decât o mașină, un om iubit e mai adevărat decât o carieră. Că banii sunt o iluzie, că nu poți avea bani, ci doar parte de iubire și abundență. Iar iubirea și abundența vin ca răspuns atunci când tu le oferi întâi. 

Iar prin minte ne-am legat cu lanțuri invizibile de relații, slujbe și obiecte care ne aduc amăgirea împlinirii. În tot timpul acesta rămâne un gol în suflet, pe care ne străduim să-l umplem cu obiecte, validări, titluri...

Îmi suna în urechi ca un refren: Nu muri cu muzica încă în tine! Cum? Trăind conștient, ascultându-mi impulsurile interioare, cele din zona inimii. 

De ce-ți scriu acestea? Pentru că lumea noastră are nevoie de muzica noastră. Nu de eficiența noastră, nu de profit, nu de cifre. Lumea noastră are nevoie de muzica fiecărui suflet pentru a începe să se vindece. 

Căci fiecare rană este o emoție reprimată, o lipsă de iubire, o existență forțată și brutală.

Nu e o nebunie că ne schilodim sufletul și existența alergând după banii cu care încercăm să ne cumpărăm alinarea? Nu e o nebunie că încercăm să ne reparăm rănile interioare cu lucruri exterioare? Cu oameni pe care-i plătim? Vrem să uităm de sentimente, ca să nu mai doară...

Știți ce doare? Muzica din sufletul nostru! Că e ținută acolo, în tăcere, în timp ce ne irosim nemilos viața cu promisiunea că va veni momentul când ne vom ocupa și de sufletul nostru.

Te rog eu, nu muri cu muzica încă în tine! Lumea are MARE nevoie de EA!