Incep prin a preciza ca aceste opinii imi apartin mie precum si mai multor psihologi extraordinari care m-au indrumat si ma indruma prin cartile si blogurile lor: Paul McKenna, Jacques Salome, Pera Novacovici, Andreea Papp, Marius Simion, etc. E de ajuns sa le cautati numele pe Goagal si-i veti gasi negresit.
Regret anii pierduti in care as fi putut sa ma dezvolt personal, si nu am facut-o, lasand televizorul sa ma programeze ce sa fac sau ce sa vreau.
Si acum probabil asteptati tehnicile, adresele de scoli private unde sa va duceti copiii, nu? Sau ati decis deja? Sper ca nu!
Povestea vietii mele e una nu foarte obisnuita, dar nici cea mai neobisnuita, la 12 ani mi-am pierdut mama, modelul meu atat la nivel personal cat si profesional, si viata mea, a tatalui si a surorii mele a intrat in deriva. Tatal s-a recasatorit iar noi am ramas in grija bunicii dupa mama. Bunica, o femeie foarte hotarata de altfel, avea o mare calitate: nu-i pasa de note.
Ne-am mutat la Iasi, din Slanic-Moldova, un mic oras-statiune, iar acolo, prima mea nota a fost, la Colegiul National Emil Racovita, nota 1 la latina pentru ca am suflat. Nu stiam cum arata un 3, ce sa mai vorbim de 1. Am venit acasa plangand in hohote, spunandu-i bunicii ce s-a intamplat si....asteptand potopul. La care ea a raspuns..."Vai mama, am crezut c-ai patit ceva....!" Acea replica a fost baza succesului meu profesional!
Probabil deja nu sunteti de acord, dar acea replica mi-a dat curajul sa merg si a doua zi la scoala, si a treia, pana in clasa a 12-a.
Cand am dat la liceu, tot la aceeasi institutie am intrat la chimie-biologie, profilul viitorilor medici. Nimeni din familie nu-mi spusese ce sa aleg, asa ca m-am gandit sa fac o alegere "ïnteleapta". Dar, intrucat aveam o minte limpede si nepoluata de ambitiile personale ale familiei, am realizat in prima sapatamana ca nu aveam ce cauta in acea clasa, asa ca m-am mutat a doua saptamana la franceza-engleza, o clasa in care am inflorit.
Nu am fost prima din clasa, dar eram buna, aveam si ceva rezultate olimpice, si eram motivata. Stau si acum si ma gandesc ce ar fi putut insemna pentru mine sa fi avut pe cineva care sa ma "ajute". Scriu aceasta postare cu durere in suflet pentru ca vad zilnic zeci de cazuri de copii a caror vise sunt ucise cu blandete de parintii bine intentionati
Dar hai sa dam cartile pe fata! Ce inseamna succesul? A face ceva la care esti bun si sa fii platit pentru asta. Si singurul care-si poate descoperi vocatia este copilul insusi.
Poate fi limba engleza, bucataria, hair-styling...toate cu posibilitati de castig, dar atata timp cat nu cautam slujba 'nine to five'. Vad doua categorii de copii: copiii super "indrumati"care nu au curajul sa plece "in lume" si cei care nu intotdeauna exceleaza la scoala, dar care au libertatea de a alege. Aceia sunt care-mi scriu pe FB din tari exotice, unde fac mii de euro.
Cei programati pentru siguranta, raman pe-aici, si nu mai au curajul sa faca nimic inafara de slujba sigura.
Si acei oameni cu un potential extraordinar, raman legati de glie, de parinti si de viitoarele depresii pana vor gasi in suflet curajul de-a-si urma visul.
Daca nu vreti ca minunatii dumneavoastra copii sa fie in aceasta situatie, lasati-i sa viseze, si sa-si urmeze visul. Doar sprijiniti-i...in tacere!
Ce spune Stefana e perfect adevarat. Daca azi sunt fericita si implinita se datoreaza in mare parte celor doua profesoare din gimnaziu:d-na Roset si d-na Ionescu. De dragul lor mi-am ales calea in viata si nu regret absolut nimic. Cu toate ca am niste parinti minunati, ei nu mi-au descoperit calea. Stau si azi si ma intreb ce era....daca nu erau cele 2 doamne. Fericiti cei care o au pe Stefana profesoara si mi-as dori ca fiica mea sa aiba parte de asemenea indrumatori in viata. A.T
ReplyDelete