Pășim pe visele copiilor noștri...așa a încheiat Sir Ken Robinson ce a avut să spună la o conferința Ted din 2010. A primit aplauze, toți au fost emoționați, însă dincolo de impactul acestor cuvinte, i-am simțit îngrijorarea în glas.
Trăim într-o lume plină de paradox. Ne iubim enorm copiii și vrem să le oferim tot ce au nevoie să aibă o viață fericită și de succes. Și undeva ... pe drum...pierdem ceva. Simțim în adâncul sufletului că de multe ori eșuăm în ciuda bunelor noastre intenții.
Sistemul de educație este și el plin de oameni care fac ce au învățat că ar fi bine pentru copii, însă plini de frustrări și răniți de modul în care sunt priviți și recompensați, în ordinea aceasta, precum de nonsensul hârtiilor și activităților de fațadă pe care trebuie să le facă.
Între timp, cât adulții își pasează unul altuia responsabilitatea, că cineva, altcineva e vinovat, copiii sunt striviți sub reguli și cerințe care le ucid visele, încrederea în forțele proprii, starea naturală de fericire cu care au venit pe lume.
Cine e vinovat? Nimeni...chiar nimeni. Nimeni din lumea asta nu-și propune nefericirea unor copii, fie că sunt ai lor, fie că lucrează cu ei.
Doar că paradoxul este că scoatem din educația lor tocmai elementul de care ei au nevoie cel mai mult: iubirea. Și este ceea ce avem și noi nevoie.
Ce-am putea face? Nimic complicat... Să ne amintim în orice clipă să atașăm o emoție pozitivă, puțină iubire fiecărei acțiuni și fiecărui gest pentru copiii noștri. Și acea iubire se va revărsa și în viețile noastre. Și copiii noștri vor înflori sub ochii noștri. Și noi vom reîntineri.
Vă las, la sfârșitul articolului, cu Sir Ken Robinson și cu rugămintea sa: Sub picioarele noastre, copiii noștri își aștern visele. Să pășim cu grijă...și iubire...
No comments:
Post a Comment
Astept parerea ta: