Scriu azi despre un alt aspect al nostru, pe langa maimuta primara, si anume despre egoul nostru, sinele fals. A fost foarte frumos numit de Dr. Dyer: Edge God Out (a-l scoate in afara pe Dumnezeu). Cred ca e momentul cel mai important, fiind Saptamana Mare, si chiar daca nu simt o profunda afiliere fata de ortodoxie, cred in Hristos si sunt cutremurata de sacrificiul pe care l-a facut pentru trezirea Constiintei Umane.
Stiti ca va vorbesc mereu despre fluxul gandirii, de faptul ca acesta ne impiedica sa ne conectam la aceasta Inteligenta Superioara care ni s-a dat, si care in psihologie si in spiritualitate sunt denumite ca Eul Superior, legatura noastra directa la ceea ce noi numim in mod conventional Dumnezeu, Energia Sursa. E, asa cum spunea Eckhart Tolle linistea din spatele gandurilor, cuvintelor, locul fara forme si reprezentari dar care vibreaza de viata. Imi place cum Tolle a spus ca de fapt noi l-am creat pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea noastra, prin nevoia noastra de-a explica totul prin gandire.
Iar cand incercam sa ne prezentam, vorbim tot despre creatia mintii noastre, despre rolul pe care-l jucam sub forma ce ni s-a dat, forma a carei continua schimbare incercam s-o oprim si s-o incadram in niste repere clare: Ma numesc Stefana Balan (de fapt era Roset...dar si asta s-a schimbat), sunt casatorita (deci am subcontractat un sot, sub acelasi nume), sunt profesor de limba engleza la Vasile Alecsandri (dar sunt si de franceza, si traducator, si indraznesc...si scriitor), sunt blonda (dar de fapt satena natural) ...etc, samd...
Deci pana la urma, exista o identitate clara a formei? Sigur ca nu! Sunt lucruri pe care le facem sau le avem la un moment dat, dar nu sunt identitatea noastra. Iar eu mai sus le-am aratat pe cele mai definitorii. Mai interesant e cand oamenii se identifica cu functia, sau cu parerea celorlalti despre ei. Va dati seama ce fragila e lumea lor? Egoul e cea mai mare molima a omenirii. Oamenii se identifica cu o imagine inventata de mintea lor si apoi isi construiesc o intreaga plasmuire care se doreste a fi viata lor. Nu mai sunt capabili sa aiba relatii autentice cu cei din jurul lor si nici macar cu ei insisi, pentru a nu strica in vreun fel povestea pe care au creat-o despre ei. Si se trezesc in amurgul vietii ca toate povestile pe care si le-au spus despre cine sunt ei, sunt de fapt plasmuiri, si mai rau....isi dau seama ca au stiut-o mereu.
M-a intrebat azi un cititor de ce divorteaza oamenii. Divorteaza pentru ca din start isi cauta partener care sa le satisfaca ego-ul, care sa le confirme plasmuirile despre cine sunt ei, si cand partenerii refuza sa mai faca asta, sau cand in mod reciproc nu-si mai sustin nevoile egoului, cauta in alta parte. Rareori cauta in interior sa se intrebe: Cine sunt EU cu adevarat? Daca ar face asta, nu ar semna contracte PE VIATA cu alti oameni asteptand ca aceia sa rezolve pentru ei probleme sufletesti pe care ar trebui sa le rezolve singuri, probleme ce dispar de la sine atunci cand Sinele Fals dispare.
E un moment bun sa intrati in sufletul vostru si sa va intrebati in aceasta saptamana sfanta: EU CINE SUNT DE FAPT?
Întrebarea "Cine sunt eu de fapt?" vine fix la începutul căutării superioare. Mai devreme decât restul, mai devreme decât clasicul "Pentru ce exist?", şi mai devreme decât orice alte întrebări care ar putea fi puse.
ReplyDeleteProblema deja devine de natură cuantică în situaţia asta, şi tind să cred că ne putem răspunde la orice altă întrebare înainte să terminăm s-o înţelegem pe asta în toate implicaţiile ei posibile.
Tind să cred că EGO-ul este totuşi o parte din noi, ci nu o molimă. Dacă o tratăm ca pe una, ea va deveni una. Am rezultat aşa, cu tot cu ego, pentru un scop aparte, şi fiecare caracteristică umană îşi are rostul ei, însă cantitatea ce a variat, condiţionată de timp, spaţiu, societate, mediu, etc, e de vină.
Acceptarea unui sine fără formă stă deregulă la baza multor ştiinţe ezoterice, îngropate odată cu simţul orientării mulţimii către căutarea unui adevăr universal. Sigur, asta nu s-a pierdut, doar s-a diminuat foarte tare. Răspunsul clasic e că noi până la urmă suntem energie. Dar nu orice fel de energie, pentru că mai avem ceva în plus (ceva MARE) de explorat. Iar acel ceva este atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Doar pentru că noi refuzăm să vedem cu adevărat, să ne uităm în direcţia potrivită, şi să lăsăm teama la o parte.
Asa e Celina, nu ar trebui sa fie o molima, dar este. Egoul colectiv a ucis secolul trecut 180 milioane de oameni in razboaie numai. Nu spune nimeni ca trebuie sa levitam dar sa nu uitam adevarata noastra natura. Cred ca ni s-a dat liberul arbitru fara limite si cu orice risc, dar e responsabilitatea noastra ca specie sa evoluam daca vrem sa supravietuim sub forma aceasta. Iar aceasta evolutie se face cu fiecare individ in parte, si respectandu-i libertatea. Quite a challenge for God!
Delete